Ziua Holocaustului din România: de ce e importantă comemorarea victimelor pe 9 octombrie

Ce a declarat Ion Antonescu la 8 aprilie 1941?

Ziua Holocaustului din România: semnificația comemorării victimelor pe 9 octombrie

Fiecare an, în data de 9 octombrie, se onorează Ziua Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România.

Această dată nu a fost aleasă întâmplător, ci marchează momentul în care, în anul 1941, au început deportările masive ale populației evreiești din sudul Bucovinei și județul Dorohoi spre Transnistria.

Această acțiune a fost ordonată de Ion Antonescu, care, în calitate de conducător al statului român și aliant al Nazi Germaniei, a emis directivele pentru aceste măsuri de repressiune.

Este relevant de menționat că terenurile implicate în aceste prime deportări – sudul Bucovinei și Dorohoi – nu au fost ocupate de forțele sovietice în luna iunie 1940, deci populația evreiască de acolo nu putea fi acusată de colaborare cu USSR, argument frecvent utilizat de propaganda regimului pentru a justifica persecuțiile.

Contrar cu ce se poate presupune, motivul principal invocat de regimul lui Antonescu pentru acţiunile împotriva evreilor nu era legat de allegedă colaborare cu bolșevicii, ci de allegedă maltractare a trupelor române în retragere din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța. Totuși, această justificare nu a impedicat deportarea de evrei care nu aveau nici o legătură cu evenimentele din vara 1940 – oameni nevinovaţi, inclusiv copii și bătrâni, care au fost implicaţi doar datorită originei etnice.

De hecho, antisemitismul în România avea rădăcini adânci, mult mai vechi decât perioada regimului național-legionar sau durata dictaturii lui Antonescu (1940–1944). El era înfrânt în discursurile publice, în educație și în relații sociale, devenind un element structurant al ideologiei de stat.

Un exemplu clar al acestui spirit este declarația lui Ion Antonescu din 8 aprilie 1941, făcută în cadrul Consiliului de Miniștri, în care a afirmat: Și ura asta împotriva dușmanilor patriei trebuie împinsă până la ultima extremitate, îmi asum întreaga Aceste cuvinte, adresate ungurilor, evreilor și turcilor, au reflectat o mentalitate de ură colectivă care a pregătit terenul pentru violența de stat. Antonescu nu a rămas la cuvinte – după ce România a intrat în război lângă Germania nazi împotriva URSS, a porputit și încurajat acțiuni de masă împotriva populațiilor civila evreiești și romilor.

Printre cele mai grozave episoade ale Holocaustului în România se numără pogromul de la Iași din iunie–iulie 1941, în care au fost uciși peste 13.000 de evrei; operația Curățarea terenului din iulie–august 1941, care a dus la moartea între 45.000 și 60.000 de persoane din Basarabia, Bucovina și Herța; deportările de toamnă din 1941 din aceleași regiuni spre Transnistria; masacrul de la Odesa din 22–25 octombrie 1941, unde armata română a ucins cel puțin 25.000 de evrei; cel mai mare exterminiu prin gloanțe din istoria Holocaustului în România, la Bogdanovca, între 21 decembrie 1941 și 8 ianuarie 1942, cu cel puțin 48.000 de victime; și masacrul de la Domanevka din ianuarie–martie 1942, care a revendicat 18.000 de vieți.

Mai mult, în 1942 au fost create lagăre de moarte prin înfometare în locuri precum Ahmicetka, Peciora și Scazineț, unde numeroși evrei și romi au murit din cauza condițiilor inumane.

De asemenea, în anul 1942, aproximativ 25.000 de romi au fost deportați în Transnistria, din care peste 11.000 au pierit din cauza foamei, bolilor și exploatarii. Aceste fapte, împreună, au dus la moartea între 280.000 și 380.000 de evrei din România, conform concluziilor Raportului Final al Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România Elie Wiesel.

De ce supraviețuitorii nu aveau simpatie pentru comunism?

Acest document, realizat de un panel internațional de istoriçi, a oferit o analiză riguroasă și neamăsoagă a dimensiunii genocidului perpetrat pe teritoriul României în perioada 1940–1944.

În cele ce urmează, este important de reținut că multe dintre supraviețuitorii acestor deportări au oferit testimonianțe valoroase.

Printre ei se numără scriitorul Norman Manea, deportat din Suceava la vârsta de cinci ani, care trăiește astăzi în Statele Unite, unde a ajuns în 1986 ca refugiat political în urma persecuțiilor regimului comunist; Felicia Carmelly, cercetătoare de istorie a Holocaustului, deportată din Vatra Dornei la zece ani; și doctoritza Myriam Korber Bercovici, deportată din Câmpulung Moldovenesc la optsprezece ani, împreună cu sora ei, dr.

Sylvia Hoișie, care avea doar treisprezece ani la momentul deportării și care a inventat ulterior preparatul Polidin.

Povestea lor – transport în vagoane guștoase, viață în lageri din Transnistria marquée de foame, frig, boli și piererea persoanelor dragi – ilustrează brutalitatea unui sistem care nu a făcut distincție în funcție de vârstă, sex sau starea socială.

Faptul că acești supraviețuitori au provenit din familii de clasă medie, fără simpatie pentru comunism – partidul care, de altfel, era ilegal în acea perioadă – elimină orice noțiune de justificare politică pentru deportări. Ei nu au fost țintiți datorită convergenței ideologice, ci exclusiv din cauza originei evreiești. Antisemitismul, nu colaborarea cu bolșevicii, a fost motorul principal al persecuzioniilor.

De asemenea, este esențial de menționat că, după 23 august 1944, când a căzut regimul lui Antonescu și a intrat în România armata sovietică, noul regimen communist nu a permis divulgarea adevărului despre Holocaust. După judecarea și executarea principalilor răspunzători, inclusiv Ion Antonescu, autoritățile comuniste au impus o cenzură istorică strictă.

Un exemplu semnificativ a fost interzicerea, în 1948, a cărții lui Matatias Carp, Cartea Neagră – Suferințele evreilor din România 1940–1944, care prezenta un bilanț detallat al tragédiei.

Această interzicere a dus la suprimarea memoriei colective și la distortia istorică până la căderea comunismului.

După 1990, cu încrederea libertății de exprimare, adevărul a început să reappeară în public. Totuși, această revelație a fost întâmpinată adesea cu reacții hosțile de către părți antisemite, care au încercat să conteste sau să minimizeze gravitatea faptelelor.

În același timp, s-au manifestat tentative de reabilitare a figurilor regimului fascist, inclusiv lui Ion Antonescu și Mișcării legionare, tentativa de a rescrie trecutul în sensul unei narativi naționaliste care excluă responsabilitatea.