Alegerile din opt state UE pot schimba cursul Europei

Cum au apărut entități politice și mai radicale?

Un val electoral fără precedent se apropie de continentul european, cu implicări profunde pentru arhitectura politică a Uniunii Europene.

În următoarele doisprezece luni, opt state membre se vor alege la urne, o situație care riscă să redefinească total dinamica internă a blocului și raporturile acestuia cu Bruxelles-ul.

Această perioadă intensă de scrutinuri nu este doar o noutate calendaristică, ci marchează începutul unei etape critice, descrisă ca fiind fără precedent de la o generație încoace.

Printre țările implicate se numără patru dintre cele mai mari populații din UE, alături de alte patru state de dimensiuni mai mici. Declanșarea acestui maraton electoral vine odată cu convocarea alegerilor parlamentare anticipate din Spania, programate pentru data de 29 noiembrie.

Pe lângă aceste patru țări majore, calendarul include scrutinuri legislative în Polonia, precum și voturi parlamentare în Estonia, Finlanda, Grecia și Slovacia.

Franța ocupă o poziție centrală în acest ciclu, organizând atât alegeri prezidențiale, cât și parlamentare, ele fiind considerate potențial cele mai decisive pentru destinul Europei. Italia, de asemenea, este obligată să țină alegeri până la finalul anului viitor, deși votul ar putea fi avansat.

Deși Germania nu va organiza alegeri naționale în această perioadă specifică, ea nu este imună la turbulențe; rezultatele dezamăgitoare obținute de Uniunea Creștin-Democrată (CDU) în alegerile regionale recente din estul țării ar putea pune în pericol poziția cancelarului Friedrich Merz.

Analizând tendințele actuale, experții subliniază o mișcare comună a opiniei publice: o glisare accentuată spre dreapta. Nu doar că aceste voturi au loc într-un interval temporal neobișnuit de scurt, dar ele sunt marcate de o convergență în ideologie. Sprijinul pentru formarea radicală este în creștere, iar partidele conservatoare tradiționale devin tot mai receptive la ideea de a partaja puterea cu aceștia. Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relații Externe (ECFR), observă că formațiunile de extremă dreaptă au început să se învețe reciproc, adoptând strategii similare, adaptate constant la crizele curente.

Un exemplu elocvent este Alternativa pentru Germania (AfD), care și-a ajustat temele de campanie în funcție de context: de la contestarea ajutorului financiar acordat statelor din sudul Europei în timpul crizei datoriilor, la lupta împotriva imigrației, punerea sub semnul întrebării vaccinării și opoziția față de tranziția verde.

În paralel cu aceste evoluții, au apărut entități politice și mai radicale, precum Viitorul Național din Italia și Confederația Coroanei Poloneze. Catherine de Vries, profesor de științe politice la IE University din Madrid, explică această ascensiune prin prisma fragmentării sistemelor de partide, scăderii loialității electoratului și polarizării severe a opiniei publice.

Rolul rețelelor sociale și diminuarea influenței surselor de informare clasice au transformat, de asemenea, modul în care se conduc campaniile electorale. În acest mediu favorabil, partidele radicale promovează mesaje simplificate, axate pe prioritizarea intereselor naționale în fața imigrației, a instituțiilor supranaționale și a sprijinului acordat Ucrainei.

De Vries afirmă că aceste forțe politice au reușit să ofere, într-un moment de incertitudine acută, o direcție clară: „propriul popor pe primul loc”, plasat înainte de migranți, instituțiile supranaționale și contribuțiile pentru Kiev.

Extremele drepte vor complica negocierile europene!

Simultan, partidele tradiționale suferă pentru lipsa unor soluții convingătoare la problemele economice și sociale.

După rezultatele slabe ale creștin-democraților germani, Merz a recunoscut că formațiunea sa nu mai oferă Italia și Franța se află în centrul acestor transformări structurale. La Roma, Giorgia Meloni își caută un al doilea mandat, dar presiunea exercitată de formațiuni mai radicale îi complică poziția.

Partidul Viitorul Național, condus de fostul general Roberto Vannacci, ar putea intra în coaliția de guvernare. Vannacci o acuză pe Meloni că și-a trădat electoratul.

Până acum, Meloni a fost văzută ca un exemplu de lider naționalist-populist care a adoptat o atitudine pragmatică după preluarea puterii, respectând regulile fiscale europene, colaborând cu Comisia Europeană și susținând Ucraina.

Totuși, această orientare nu este garantată pe termen lung. Pentru a-și consolida baza electorală de dreapta, Meloni a înăsprit discursul privind imigrația și a interzis purtarea burqa și a vălului integral în școli.

În Franța, Marine Le Pen, lidera Adunării Naționale (RN), este prezentată de Financial Times drept principalul favorit în cursa pentru prezidențiale, în timp ce adversarii săi tradiționiști sunt divizați. Le Pen a încercat să își îmbunătățească imaginea și să-și consolideze credibilitatea, dar programul său include măsuri care ar putea declanșa un conflict major cu Bruxelles-ul: reducerea cu 11 miliarde de euro a contribuției Franței la bugetul UE, retragerea din anumite componente ale politicii europene de azil și ale pieței unice, precum și modificarea Constituției pentru a afirma supremația legislației naționale asupra celei europene.

Deși RN a renunțat la ideea ieșirii din UE și din zona euro, măsurile propuse ar echivala, în practică, cu o retragere parțială.

Situația din Polonia este marcată de diviziunea partidului naționalist Lege și Justiție (PiS), care a guvernat între 2015 și 2023, iar o parte dintre alegătorii săi se îndreaptă către două formațiuni mai radicale de dreapta. Nathalie Tocci, profesor la Universitatea Johns Hopkins din Bologna, avertizează că, dacă dreapta naționalistă ar ajunge simultan la putere în Spania, Franța, Polonia și Italia, ar fi justificat să se afirme că ar fi sfârșitul Uniunii Europene așa cum o cunoaștem astăzi.

Ascensiunea extremei drepte ar putea complica semnificativ negocierile europene privind bugetul comun, migrația, apărarea și sprijinul pentru Ucraina. În perioadele electorale, guvernele tind să fie mai puțin dispuse să accepte compromisuri, de frica acuzațiilor că sacrifică interesul național. Charles Grant, directorul Centrului pentru Reformă Europeană, avertizează că problema extremei drepte devine mai gravă și mai greu de gestionat decât în trecut, când UE a reușit să limiteze efectele opoziției premierului ungar Viktor Orbán.

Ucraina ar putea fi printre principalele victime ale acestei schimbări de echilibru. Le Pen a declarat că ar opri ajutorul acordat Kievului, cu excepția instruirii militare, și s-a exprimat împotriva aderării Ucrainei la UE. Mujtaba Rahman, director pentru Europa la firma de consultanță Eurasia Group, menționează existența unei oboseală politice și publice în privința sprijinului pentru Ucraina, precum și o reticență crescândă față de finanțarea suplimentară și accelerarea aderării.

Un președinte francez eurosceptic ar avea o influență deosebită asupra direcției UE, dat fiind că Franța este una dintre cele mai importante puteri ale Uniunii. În plus, dacă mai multe guverne naționaliste ar ajunge simultan la putere, liderii lor ar putea coordona mai ușor opoziția față de politicile comune. În acest scenariu, partidele ar avea mai puține motive să-și modereze discursul pentru a păstra aparența cooperării europene.

Financial Times subliniază însă că rezultatul nu este predeterminat. Un guvern conservator în Spania sau continuarea abordării pragmatice a Giorgiei Meloni ar putea menține cooperarea europeană. Miza principală rămâne Franța, unde o schimbare de putere ar putea influența nu doar politica națională, ci și capacitatea UE de a ajunge la un acord asupra celor mai importante dosare comune.