De ce a ales Kremlinul războiul: raționalitatea nu garantează corectitudinea

De ce a fost calculul rusesc rațional, chiar și în fața pierderilor?

În cadrul emisiunii „Obiectiv EuroAtlantic”, difuzată de Defense România, Sînziana Iancu, o figură de referință în domeniul diplomatic, având statutul de ministru consilier doctor la Ministerul Afacerilor Externe și experiența unui ofițer în rezervă, a prezentat concluziile cărții sale recente, „Analiza războiului din Ucraina din perspectiva Modelului Actorului Rațional”. Discuția a fost moderată de Tudor Curtifan, care a subliniat aspectele cheie ale argumentației autoarei. Tema centrală revolvă în jurul unei distincții critice: faptul că o decizie luate cu rațiune și calcul nu este automat corectă, legală sau morală.

Sînziana Iancu a clarificat faptul că modelul actorului rațional descrie o structură logică a procesului decizional, dar nu acordă o legitimitate juridică sau morală absolută acțiunilor întreprinse. În termeni practici, o manevră militară poate fi extrem de calculată, dar totodată ilegală; poate fi intern coerentă, dar se poate baza pe date eronate; poate fi considerată rațională în momentul luării deciziei, dar să producă efecte dezastruoase ulterior.

Înaintea declanșării invaziei, conducerea de la Kremlin opera sub premisa că Ucraina era un actor politic și militar vulnerabil. Se anticipa o campanie de scurtă durată, o rezistență minimă din partea Kievului și o reacție fragmentată, limitată din partea puterilor occidentale. Calculul strategic s-a dovedit a fi greșit, iar raționalitatea inițială nu a fost confundată cu succesul sau cu dreptatea cauzei.

Tudor Curtifan a punctat că, deși calculul a fost rațional din perspectiva decidentului rus, acesta nu justifica agresiunea și încălcarea tratatelor internaționale. El a menționat că elementul surpriză a fost generat de rezistența ucraineană și de capacitatea Occidentului de a susține Kievul, moment în care echilibrul s-a rupt pentru Federația Rusă.

Sînziana Iancu a confirmat această analiză, introducând conceptul de „dilemă a securității”.

Totul a pornit de la percepția rusă că apropierea Ucrainei de NATO și Uniunea Europeană reprezenta o amenințare directă la adresa securității și a influenței regionale a Moscovei.

Astfel, o măsură defensivă adoptată de un stat, în acest caz Ucraina, pentru a-și consolida propria siguranță, a fost interpretată de un alt stat, Rusia, ca fiind ofensivă.

Acest scenariu ilustrează un caz clasic în care insecuritatea se amplifică reciproc.

Autoarea a adăugat că interesele naționale nu duc automat la decizii concrete, ci sunt mereu mediate de interpretările umane. Aici intervine dimensiunea psihocognitivă, esențială pentru înțelegerea conflictului.

Sînziana Iancu a explicat că, conform teoriilor psihocognitive, între realitatea strategică obiectivă și decizia finală există întotdeauna percepția subiectivă a decidentului. Teoriile respective încearcă să explice invazia pe scară largă declanșată pe 24 februarie 2022 prin prisma modului în care decidentul rus percepea amenințările și riscurile. Deși aceste mecanisme nu ne permit să știm cu certitudine ce gândește un individ, ele oferă ipoteze explicative solide.

Percepția apropierii Ucrainei de Occident a fost o amenințare reală pentru Rusia?

Printre factorii analizați se numără percepția apropierii Ucrainei de Occident ca o amenințare reală, teama de a pierde influența regională, tendința de a confirma propriile prejudecăți (biasul de confirmare) și supraîncrederea în capacitatea Armatei Ruse de a obține o victorie rapidă. Sînziana Iancu a detaliat fiecare dintre aceste aspecte.

În primul rând, aversiunea față de pierdere, cunoscută și sub denumirea de teorie a perspectivei, sugerează că liderii ruși au considerat pierderea influenței asupra statului vecin mai greu de acceptat decât riscurile unui eventual război.

Când decidenții cred că ar putea pierde ceva esențial, sunt tentați să accepte riscuri mari pentru a preveni acea pierdere.

În al doilea rând, a fost evidențiat biasul de confirmare. Este posibil ca informațiile care subliniau fragilitatea Ucrainei și reacția limitată a Occidentului să fi fost favorizate în procesul decizional.

Acest fenomen duce la filtrarea informațiilor într-un cerc restrâns, specific regimurilor autoritare. Un astfel de proces împiedică exprimarea opiniilor contrare și întărește percepția, chiar și greșită, a liderului suprem. În al treilea rând, a fost identificată supraîncrederea și iluzia controlului.

Probabil, Vladimir Putin, ca principal decident, a avut o încredere exagerată în capacitatea forțelor sale armate de a câștiga rapid. Teoriile psihocognitive încearcă să explice decizia prin echilibrul dintre temerile privind pierderea influenței regionale și încrederea excesivă în victoria rapidă.

Concluzia autoarei este că aceste mecanisme explică decizia, dar nu o justifică moral sau juridic.

Ele nu ne permit să presupunem că știm cu exactitate ce s-a întâmplat în mintea decidentului, dar ne oferă un cadru pentru a înțelege logica internă a Kremlinului.

Raționalitatea nu garantează corectitudinea, iar o decizie structurată logic poate fi greșită dacă se bazează pe date și percepții incorecte.