Indicatorul de sănătate al industriei prelucrătoare a crescut ușor în martie, dar rămâne adânc în teritoriul contracției. Războiul din Orientul Mijlociu scumpește producția, iar cererea internă stagnează. Și totuși, există motive modeste de optimism, arată o analiză a BCR.

Ce s-a întâmplat?

Luna martie a adus o ușoară ameliorare a stării industriei prelucrătoare românești, dar o ameliorare față de un februarie slab, într-un prim trimestru care s-a dovedit mai rău decât ultimele trei luni ale anului trecut, după trei ani consecutivi de contracție.

Indicele PMI a urcat la 46,6 în România, de la 45,3 în februarie. Este o veste bună. Problema este însă că orice valoare sub 50 înseamnă că industria se contractă.

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”.

Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici: Indicele PMI Purchasing Managers Index este „termometrul” lunar al industriei: adună răspunsurile managerilor de achiziții din firme despre comenzi, producție, angajări, stocuri și prețuri.

Când depășește 50, industria se extinde. Când e sub 50, se contractă. România stă sub această linie de aproape un an și jumătate.

Dacă ar fi să identifici un singur vinovat pentru starea industriei românești, acesta ar fi cererea. Sau, mai degrabă, lipsa ei, spune Ciprian Dascălu, economistul șef al BCR. Comenzile noi s-au îmbunătățit ușor în martie, dar continuă să indice contracție.

Clienții sunt precauți, iar cheltuielile sunt amânate. Această prudenţă se vede în tot lanțul: în restanțele de producție care scad, în stocurile de produse finite care se acumulează, în angajări care stagnează. Mediul extern nu ajută nici el.

Noile comenzi de export au continuat să scadă în martie semn că cererea externă pentru produsele românești rămâne fragilă, în ciuda unui context european care dă semne de revigorare în alte țări, mai arată analiza băncii.

Dacă cererea este o problemă veche, costurile sunt o problemă nouă. Conflictul din Orientul Mijlociu a început să se simtă vizibil în fabricile românești nu prin lipsuri de materii prime, ci prin prețuri. Furnizorii și-au majorat listele de prețuri invocând presiunea din Golf.

Costurile cu combustibilul și transportul au crescut. Timpii de livrare s-au prelungit din cauza întârzierilor legate de război. Prețurile la care producătorii își vând marfa au crescut foarte repede în martie aproape la cel mai mare ritm văzut vreodată.

Deocamdată, companiile absorb o parte din această scumpire în propriile marje transferul către clienți a fost mai moderat decât creșterea costurilor. E o veste bună pe termen scurt pentru consumatori, dar o veste proastă pentru profitabilitatea industriei.

Dacă războiul se prelungește și presiunea pe costuri continuă, firmele vor fi nevoite să aleagă între a-și eroda marjele sau a scumpi produsele, mai spun economiștii BCR.

Context și impact

Contextul în care se desfășoară această criză de costuri este unul deja fragilizat. Producția industrială a scăzut cu 3,3% în ianuarie față de luna anterioară un start de an foarte slab. Iar ianuarie vine după 2025, care a fost al treilea an consecutiv de contracție industrială.

România nu e într-o criză punctuală, ci este într-un declin structural care durează de trei ani. Începutul slab de an subminează și mai mult perspectivele de creștere pentru 2026, chiar și în condiții externe mai favorabile. Și totuși, tabloul nu e lipsit de culoare.

Germania motorul industrial al Europei și unul dintre principalii parteneri comerciali ai României a înregistrat în martie un PMI de 51,7, maximul ultimelor 45 de luni.

Dacă redresarea industrială germană se menține, comenzile externe pentru furnizorii români ar putea crește în lunile următoare.

Analiștii BCR mai identifică două motoare potențiale de revenire: investițiile masive ale UE în securitate și infrastructură accelerate de contextul geopolitic și stimulul fiscal german pentru apărare, care ar putea antrena comenzi industriale în toată Europa Centrală și de Est.

La acestea se adaugă efectele de bază: după trei ani de scădere, orice stabilizare a producției arată statistic ca o revenire. Pe plan intern, a doua jumătate a anului ar putea fi susținută de consumul populației, dacă inflația rămâne sub control și salariile continuă să crească. Un dacă important, în condițiile în care costurile energetice abia acum încep să urce spre consumatori.

Scenariul optimist există. Dar este condițional, fragil și dependent de factori pe care România nu îi controlează de la evoluția conflictului din Golf, până la ritmul cheltuielilor europene. Industria prelucrătoare românească intră în primăvară cu un indice la 46,6, cu facturi mai mari și cu comenzi încă insuficiente.

Revenirea e posibilă. Nu e garantată.