Rusia și utilizarea victoriei împotriva nazismului

Cum a devenit 9 mai o zi a puterii în loc de a memoriei?

9 mai ar trebui să fie o zi a memoriei, un moment în care Europa își amintește de sfârșitul uneia dintre cele mai mari catastrofe din istorie, inclusiv de al Doilea Război Mondial, Holocaust, distrugerea orașelor, deportări, foamete, ocupații și moartea a zeci de milioane de oameni. În Rusia contemporană, însă, această zi a fost transformată treptat dintr-o comemorare a victimelor într-un instrument de putere. Nu mai este doar o zi dedicată celor căzuți, ci o zi care servește intereselor statului. Nu mai este doar despre trecut, ci despre obediența politică din prezent.

Nu mai este doar despre victoria împotriva Germaniei naziste, ci despre dreptul pe care Kremlinul pretinde că îl are de a judeca, acuza și domina alte state în numele acelei victorii.

Aceasta este esența instrumentalizării. Rusia nu folosește 9 mai doar pentru a-și onora eroii, ci și pentru a-și construi legitimitatea politică actuală.

Prin discursuri, parade militare, simboluri, panglici, filme, manuale, canale de propagandă și acuzații de nazism îndreptate împotriva adversarilor, Kremlinul transformă memoria războiului într-un scut moral.

Astfel, Rusia apare ca statul care a salvat lumea, iar propaganda trage concluzia falsă că Rusia de astăzi nu poate fi agresor, ocupant sau imperiu, fiind, prin definiție, continuatoarea luptei împotriva răului absolut.

Problema nu este recunoașterea sacrificiului sovietic. Uniunea Sovietică a avut un rol crucial în înfrângerea Germaniei naziste, iar pierderile umane au fost colosale. Problema constă în monopolizarea acelei victorii.

În narațiunea oficială a Kremlinului, victoria nu mai aparține tuturor celor care au luptat, ci devine proprietatea politică a Rusiei.

Nu mai este o victorie a unei coaliții mondiale, ci o victorie a noastră, unde „noi” se referă la statul rus actual, armata rusă actuală și conducătorul rus actual.

Aici, memoria devine o armă. Propaganda rusă operează printr-o simplificare radicală.

Uniunea Sovietică este redusă la Rusia, iar coaliția antihitleristă este redusă la Armata Roșie. Astfel, Ucraina, Belarus, Moldova, statele baltice, Caucazul, Asia Centrală și celelalte republici sovietice sunt împinse în plan secund, deși milioane de cetățeni ai acestor republici au luptat și au murit în război.

Kremlinul vorbește despre poporul sovietic, dar folosește memoria lui pentru a-și consolida prestigiul geopolitic. Această operațiune de memorie selectivă are un efect politic direct, având în vedere că Rusia își construiește o superioritate morală permanentă. Dacă Rusia este învingătoarea fascismului, atunci adversarii săi pot fi prezentați drept fasciști, naziști, colaboraționiști sau revizioniști.

Nu contează realitatea istorică sau politică, ci eticheta

Nu contează realitatea istorică sau politică, ci eticheta.

De aceea, în discursul pro-Kremlin, Ucraina poate fi numită nazistă, deși este un stat cu un președinte ales, Volodimir Zelenski, provenit dintr-o familie evreiască afectată de Holocaust.

Narațiunea despre nazismul ucrainean servește la justificarea invaziei și la distragerea atenției de la imperialismul rus.

Aceeași logică se aplică și altor state din regiune. Republica Moldova este acuzată că ar fi capturată de Occident dacă își afirmă parcursul european.

România este prezentată ca un avanpost NATO și participantă la un presupus front anti-rus. Statele baltice sunt acuzate că glorifică nazismul atunci când condamnă ocupația sovietică. În toate aceste cazuri, Kremlinul nu discută istoria, ci o folosește ca rechizitoriu.

Unul dintre cele mai importante mecanisme ale propagandei ruse este mutarea centrului cronologic al războiului. În discursul rus, accentul cade pe „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, adică perioada 1941–1945, începând cu invazia Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice. Această perioadă este, într-adevăr, fundamentală pentru memoria rusă, dar nu acoperă întregul al Doilea Război Mondial.

Războiul a început în Europa în 1939, iar între 1939 și 1941, Uniunea Sovietică nu a fost aliata democrațiilor occidentale împotriva nazismului. Dimpotrivă, a semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă.

Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA descrie acest pact ca pe o înțelegere care a permis Germaniei naziste și Uniunii Sovietice să invadeze și să ocupe Polonia, împărțind sfere de influență în Europa de Est. Protocolul secret includea Estonia, Letonia și Basarabia în sfera sovietică, iar Polonia urma să fie împărțită între cele două puteri. Acest episod este esențial pentru Republica Moldova și România. Fără Pactul Molotov-Ribbentrop, ocuparea Basarabiei nu poate fi înțeleasă corect.

Când propaganda rusă vorbește despre eliberarea Basarabiei, ea evită să menționeze că în iunie 1940 România a fost pusă în fața unui ultimatum sovietic, iar URSS a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei.

USHMM notează că România a pierdut aproximativ 30% din teritoriu și populație în 1940, iar Uniunea Sovietică a cerut și a primit Basarabia și nordul Bucovinei la 28 iunie 1940.

Pentru propaganda rusă, ocuparea Basarabiei este una dintre cele mai sensibile teme.