Primul premier al României, Barbu Catargiu, a fost asasinat la scurt timp de la preluarea mandatului

Documentul fundamental, Convențiunea pentru organizarea definitivă a

Barbu Catargiu, figura care a condus prima putere executivă a României moderne după consolidarea unirii dintre cele două principate, a fost ales de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Numele acestui conservator a fost anunțat oficial pe 22 ianuarie 1862, marcând începutul unei perioade extrem de scurte de guvernare, care s-a încheiat brusc pe 8 iunie 1862. În acest interval de aproximativ patru luni, Catargiu a devenit victima primei asasinate politice din istoria recentă a țării, un eveniment tragic care a rămas nerezolvat, autorul crimei rămânând un mister până astăzi.

Originea sa socială îl plasează în rândurile nobilimii munrene, într-o linie dinastică de mare prestigiu. Părinții săi erau Ștefan Catargiu, care ocupa demnitatea de mare vornic, și Stanca Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. Educația sa de bază a fost primită la Bucurerești, dar formarea intelectuală profundă a avut loc la Paris, unde, începând cu anul 1825, a urmat cursuri universitare. Aici, studiile sale s-au concentrat pe litere, drept, istorie, filozofie și economie politică, domenii care i-au conturat viziunea politică. Revenirea în patria sa s-a realizat în anul 1834, când a adus cu sine cunoștințele acumulate în capitala Franței.

Contextul juridic și politic al numirii sale este strâns legat de procesul de recunoaștere a unirii depline. Sursa istorice indică faptul că Cuza l-a desemnat pe Catargiu după ce a reușit să obțină recunoașterea dublei alegeri din 1858, precum și a unirii complete a principatelor. Perioada cuprinsă între 1859 și 1861 a fost marcată de o structură duală de guvernare, cu două guverne separate și două adunări legislative, conform dispozițiilor Convenției de la Paris din august 1858. Această aranjament temporar stipula că domnitorul exercita puterea executivă, sprijinit de miniștri.

Documentul fundamental, Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Unite Române din 7 august 1858, detalia clar atribuțiile. Articolul 4 specifica că puterea executivă era exercitată de Hospodar. Articolul 14 sublinia faptul că domnul guverna cu ajutorul miniștrilor numiți de el, având dreptul de a promulga sau a refuza legile, de a acorda grațiere sau de a reduce pedepsele în cauzele penale, fără a interveni direct în administrarea justiției. De asemenea, domnul pregătea legile de interes special și bugetele, pe care le supunea deliberărilor Adunării, numea funcționarii publici și emitea regulamentele necesare aplicării legilor. Lista civilă a fiecărui domn era votată de Adunare o singură dată, la urcarea sa pe tron.

Articolul 15 impunea ca orice act emis de Hospodar să fie contrasemnat de miniștrii competenți, aceștia fiind răspunzători de încălcarea legilor și de risipa fondurilor publice, putând fi judecați de Înalta Curte Judecătorească și de Casație, la cererea domnului sau a Adunării, cu o majoritate de două treimi a membrilor prezenți.

Punctul de cotitură decisiv a survenit pe 22 noiembrie/4 decembrie 1861, data la care Poarta Otomană a emis „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”. Acest act internațional impunea o serie de transformări majore, printre care fuzionarea ministerelor de la Iași și București într-un singur guvern unitar și reunirea Adunărilor electivе într-una singură. Totodată, activitatea Comisiei Centrale de la Focșani era suspendată, iar în fiecare principat se instituia un consiliu provincial, care avea rolul de a fi consultat în privința tuturor legilor și regulamentelor cu caracter local, așa cum se menționează în volumul VII, tom I al lucrării „Istoria românilor. Constituirea României moderne”, editată de Editura Enciclopedică în 2003 și citată într-un documentar Agerpres.

În a doua jumătate a domniei lui Cuza, tensiunile sociale erau intense

În consecința directă a acestor schimbări, pe 22 ianuarie/3 februarie 1862, domnitorul a constituit primul guvern unic al statului, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Acesta a deținut funcția până pe 8 iunie 1862, data morții sale. În plus față de portofoliul de prim-ministru, Catargiu a administrat Ministerul Internelor, iar în funcție de necesități, a interimat și Ministerul Finanțelor și cel al Lucrărilor Publice. Guvernarea sa s-a caracterizat prin evitarea dezbaterii acute a chestiunii rurale, concentrându-se în schimb pe măsuri de organizare instituțională a statului. În același ritm de unificare și modernizare, la două zile după instalarea guvernului, s-a format primul parlament unic al României, prin fuzionarea la București a Adunărilor Legislative ale Moldovei și Munteniei.

Ceremonia solemnă de proclamare a unirii definitive a Principatelor a avut loc pe 24 ianuarie/5 februarie 1862, când Alexandru Ioan Cuza a adresat un discurs în fața celor două adunări, desemnând orașul București ca Capitală a noii entități statale. Conform analizei istoricului Constantin C. Giurescu, din lucrarea „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, perioada cuprinsă între unirea principatelor într-un singur stat, România, cu o capitală unică, și sfârșitul Primului Război Mondial (1861 – 1918), este crucială pentru dezvoltarea urbană și națională.

În a doua jumătate a domniei lui Cuza, tensiunile sociale erau intense, pasiunile politice fiind clocotitoare. Era epoca în care se debatea și se decidea secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor, cunoscută sub denumirea de legea rurală. Această perioadă a fost marcată și de lovitura de stat din 2 mai 1864, momentul în care Cuza a fost forțat de o „monstruoasă coaliție” să abdice. Toate aceste evenimente decisive au avut loc în București. În centrul atenției politice, cu un rol semnificativ jucat de premierul conservator Barbu Catargiu, se afla problema agrară, respectiv necesitatea urgentă de a oferi pământ țăranilor.

Potrivit istoricului Giurescu, pe 25 mai/6 iunie 1862, Parlamentul a pus în dezbatere proiectul de lege rurală, elaborat încă din 1859 de majoritatea conservatoare a Comisiei Centrale de la Focșani. Acest text reprezenta cea mai reacționară formă a relațiilor agrare dintre proprietari și țărani. Proiectul a fost atacat energic de Ion Kogălniceanu, susținut de premierul Barbu Catargiu, dezbaterile continuând pe parcursul mai multor ședințe. În paralel, pe 8/20 iunie, a avut loc o discuție în Camera Deputaților privind întrunirea planificată de elemente din opoziție pe Câmpul Libertății, cu ocazia aniversării Revoluției din 1848. Guvernul considera că această adunare ar putea fi un prilej de agitație și tulburare a ordinii publice.

Barbu Catargiu a rostit un discurs premonitoriu, în care a criticat vehement „agitatorii”. Conform textului citat, el a declarat: „Pacea, domnilor – pacea și odihna e scăparea țării, voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării”. Declarația sa reflecta o neînțelegere a profunzimii revoluției din 1848 și a importanței reformei agrare. Destul de ironic, moartea îl aștepta chiar în afara clădirilor oficiale. Pe când părăsea Dealul Mitropoliei, în trăsura prefectului de poliție, alături de acesta, trecând sub turnul clopotniței de la intrare, un necunoscut a tras un glonț din adăpostul turnului, din imediata apropiere. Proiectilul i-a sfărâmat coloana vertebrală, ucidându-l pe loc.

Asasinul nu a fost prins niciodată, iar investigațiile, atât de atunci, cât și ulterior, nu au dus la identificarea vinovatului. Totuși, este cert că crima a avut un caracter politic. Statuia ridicată mult mai târziu în cinstea lui Barbu Catargiu se află pe pajiștea de la începutul urcării spre Mitropolie, în partea dreaptă, la o anumită distanță de locul exact al asasinatului. Deși Legea Rurală a fost votată de Cameră la trei zile după asasinat, ea nu a fost promulgată de domnitorul Cuza, deoarece nu corespundea interesului național și nevoilor reale ale maselor, așa cum relevă lucrarea consultată de pe Biblioteca Digitală a Bucureștilor.