Justiția lăsă pe morți pe cei legați de paturi, în timp ce șefii lucrează acasă

Un refugiu devenit mormânt: cum s-a deformat scopul centrului din Vâlcea?

Un teren inaccesibil, acoperit de ierburi înălțate, situat în partea de sud a dealelor din județul Vâlcea, a devenit, din nefericire, un loc de liniște eternă pentru numeroși indivizi care au suferit în tăcere sub supravegherea statului român. Unele morminte sunt marcate prin cruci de lemn sau piatră, altele rămân neînșiruite, dar toți cei care sunt înmormântați aici au trăit o dublă pierdere: prima, cea a vieții, a doua, cea a memoriei, pierdută în fața indiferenței instituțiilor.

Aceștia nu au murit doar de boli sau vârstă, ci au fost jertfe ale unor tratamente inumane, a neglijării sistemice și a violenței fizice și psihice. Conform informațiilor publicate de site-ul de investigații Snoop, nu există niciun responsabil judecătoresc pentru aceste decesuri – niciun abuzător nu a fost atras în fața judecății.

„El a murit la 24 de ani”, spune cu voce încetă și ochii umedați un bărbat care arată spre o cruce solitară, simbol al unei vieți tăiate premajurat.

Acest om, Liviu Ștefănuț, a dedicat optzece și șase ani de viață lucrând la Centrul Măciuca, o instituție destinată pacienților cu tulburări psihice grave, situată lângă cursul fluviului Cerna, la aproximativ șaptezeci de kilometri de Râmnicu Vâlcea.

Deși centrul a fost conceput inițial ca un loc de refugiu și îngrijire, în timp, scopul său s-a deformărit drastic. În anul 2017, investigații jurnalisice realizate de echipa GSP – astazi continuă la Snoop – au adus la iveală imagini shocking și mărturii terrifiante: adolescenți și tineri, unele dintre ei diagnosticati cu schizofrenie, erau folosiți ca muncitori forțați, legați cu funii de tir și compuși să lucreze în curtea domiciliului personal al directorului centru.

Această practică, înfrângătoare și illegala, a fost inițial investigată, dar dosarul a fost închisc prea repede, doar câteva luni după deschidere.

În timp, preocupările nu au încetat. Jurnaliștii de investigație au revenit constant la acest subiect, cerând clarificări privind stadiul dosarului penal.

La final, în anul 2025, Parchetul General al Bucureștiului – care avea dosarul în analiză – a emis o hotărâre de clasare, motivând decizia cu lipsa dovadelor materiale care să ateste comisia unui infracțiuni.

De ce a devenit refugiul din Vâlcea un cimitir al uitării?

Această concluziune a fost comunicat public de Snoop într-o investigație detaliată publicată marți, 25 august 2026.

Deși decizia a fost luată în 2025, efectele ei au persistat, lăsând familiile fără Procurorii implicați au refuzat constant să ofere acces la ordonanța de clasare, alimentând suspiciunile de acoperire sau indiferență instituțională.

În căutarea adevărului, jurnaliștii s-au întors din nou pe teren, în apropierea locurilor unde au fost înmormântați victimele. Pe parcursul anilor, multe persoane au testificat, dar doar sub voeu de anonimă, temându-se de repercusiuni. Această oară, un fost angajat al centru a acceptat să vorbească deschis.

Confruntat cu întrebări despre comportamentul personalului de conducere, un reprezentant oficial al Centrului Măciuca a spus: „Omul e nebun.” În contrast cu această atitudine, Liviu Ștefănuț, cel care a lucrat nouăsprezece ani în cadrul DGASPC și treisprezece ani la Măciuca (între 2004 și 2017), a oferit un reluat detaliat și dureros. El susține că, în urma declarațiilor sale fața procurorilor, a fost pus pe o listă neagră alături de alți colegi care au osat să vorbe.

Consecințele nu au întârziat: i-a fost restricționat accesul la clădirea principală a centru, unde locuiau și lucrau angajații, apoi a fost transferat în altă unitate și, după cincizeci de ani suplimentari, a plecat definitiv din sistemul DGASPC.

Într-un moment de vulnerabilitate, Ștefănuț a declarat: „Am fost atât de ușurat și m-am simțit atât de liniștit când a plecat. Am zis: măcar nu mai văd ce este acolo, pentru că nu puteam să mai văd… Mă simțeam atât de complicat în situațiile de acolo, știam că am făcut tot ce era în puterea mea să raportez ce se întâmpla, iar nimeni, absolut nimeni, n-a făcut nimic.” Aceste cuvinte, încărcate de dolor și deșiluzie, reflectă nu doar o experiență personală, ci un sistem care a tăcut jertfele.

El a confirmat, de asemenea, că pacienții din centrul Măciuca au fost supuși tratamentelor degradante. Un exemplu specific pe care l-a reținut a fost moartea unui individ care, deși avea probleme psichice conosciute, a fost supus unui act de violență gratuit: i-a fost aruncată o gogoașă, după care a înotat fără şanse de supraviețuire.

Alții, spune el, nu au putut să tolerate mai mult abuzul și neglijența ziua după ziua, și au ales să se retragă din viață – uneori prin acțiuni directe, alte ori prin deteriorarea lentă a sănătății sub condiții indescriptibile.

Tinerii care au murit au fost înmormântați de trei ori, într-un sens metaphoric: prima dată, corpurile au fost plasate în o margine neglijată a unui cimitir comun; a doua oară, numele lor și povestele au fost acoperite de buruieni, simbol al uitării sociale; a treia oară, acum, justiția oficială le-a refuzat recunoașterea, închizând dosarele și lăsându-i în uitare.