Proiectul uriaș sub Sahara, o potențială a opta minune a lumii, se întinde pe 4.000 de kilometri

Este dimensiunea tehnică a sistemului cu adevărat uimitoare?

Un proiect de infrastructură monumental, care se întinde pe o distanță totală de 4.000 de kilometri, se ascunde sub nisipurile fierbinți ale Saharei. Deasupra pământului, priveliștea este dominată de una dintre cele mai uscate regiuni de pe glob, însă sub suprafață se găsesc rezerve colosale de apă dulce.

Acestea au fost stocate în straturile geologice timp de milenii, conform informațiilor publicate de Blic. Autoritățile libiene au pus bazele unei rețele gigantice menite să transfere această resursă vitală din adâncurile deșertului spre centrele urbane situate pe litoral. Inițiativa, cunoscută sub denumirea de Marele Râu Artificial, constă într-un complex de conducte subterane care acoperă aproximativ 4.000 de kilometri.

Lucrările de construcție au debutat în anul 1984, procesul continuând pe parcursul a mai multe decenii. Sursa principală a acestei aprovizionări o constituie acviferele situate la adâncimi considerabile, printre care se numără și acviferul de gresie nubiană.

Acest rezervor subteran masiv traversează granițele statelor Libia, Egipt, Ciad și Sudan.

Ce conferă caracter unic acestei opere de inginerie nu este doar amploarea sa fizică, ci și natura apei transportate. Geologii clasifică lichidul ca fiind „apă fosilă”, un termen care reflectă vechimea sa. Această acumulare a avut loc în erele când clima Saharei era mult mai blândă și mai umedă decât cea actuală. Calculațiile științifice sugerează că majoritatea apei s-a depus în urmă cu aproximativ 40.000 de ani.

În acea epocă, peisajul desertic era radical diferit de cel de astăzi; zona era marcată de prezența vegetației luxuriante, cursuri de apă și lacuri, iar precipitațiile abundente alimentau treptat rezervele din profunzime.

Pe măsură ce climatul s-a schimbat, Sahara a devenit un deșert arid, iar apa a rămas captivă în roci, la mari adâncimi. Spre deosebire de freaticele moderne, care sunt reîmprospătate constant de ploile actuale, aceste rezerve fosile se regenerează într-un ritm extrem de lent.

Prin urmare, resursa este considerată practic inexistentă din punct de vedere al regenerării la scara vieții umane.

Dimensiunile tehnice ale sistemului sunt de o scară uimitoare. Rețeaua are menirea de a duce apa din sudul Libiei în zonele dens popuite de-a lungul țărmului Mării Mediterane. Conductele, fabricate din beton prefabricat, au un diametru de circa patru metri, o lățime suficientă pentru ca o mașină auto să poată trece prin interiorul lor.

Alimentarea rețelei se realizează prin intermediul a aproximativ 1.300 de puțuri forate. Adâncimea acestor puțuri variază, unele ajungând la niveluri cuprinse între 500 și 800 de metri sub sol. Când funcționează la putere maximă, infrastructura este capabilă să transporte în jur de 6,5 milioane de metri cubi de apă zilnic.

Pentru a vizualiza această cantitate, echivalentul volumului zilnic ar fi de aproximativ 2.600 de piscine olimpice.

Implementarea proiectului s-a desfășurat în etape distincte.

Folosește proiectul diferența de nivel dintre sud și coastă?

Faza inițială a intrat în funcțiune în 1991, asigurând aprovizionarea orașului Benghazi. La cinci ani distanță, adică în 1996, rețeaua a fost extinsă pentru a include și capitala, Tripoli. În anii următori, sistemul a continuat să se dezvolte, extinzându-se pentru a deservi și alte comunități de-a lungul coastei.

Impactul asupra societății libiene a fost profund. Accesul la această sursă de apă a facilitat expansiunea agricolă în zone unde condițiile naturale erau aproape imposibile pentru cultivare. Au fost create terenuri pentru grâu, orz și diverse specii de fructe.

Totodată, rețeaua a servit la alimentarea directă a localităților urbane.

Pentru o țară cu resurse hidrice limitate și cu majoritatea locuitorilor concentrați în apropierea litoralului, transportul apei din sud a devenit o componentă fundamentală a infrastructurii naționale.

Finanțarea a provenit în mare parte din veniturile generate de exportul de petrol, fără a recurge la împrumuturi internaționale, conform detaliilor furnizate de sursa citată.

Un aspect ingenios al designului este utilizarea diferenței de nivel dintre sud și coastă. O porțiune din traseul apei se bazează pe gravitație, deoarece acviferele din sud se află la altitudini superioare față de zonele costiere. Astfel, apa poate fi direcționată spre nord cu o consumare redusă de energie în anumite segmente ale rețelei. Această abordare contrastează cu metodele moderne de desalinizare, care implică transformarea apei marine sărate în cea potabilă, un proces intensiv în energie. Libia a ales să exploateze apa dulce deja prezentă în subteran.

Totuși, această strategie prezintă o vulnerabilitate semnificativă. Rezerva subterană nu poate fi reconstituită rapid. Apa acumulată în urmă cu zeci de mii de ani nu este reîncărcată suficient de precipitațiile din prezent.

Odată extrasă, ea ar putea avea nevoie de perioade extrem de lungi pentru a se refăcea. Proiecțiile privind durata de exploatație variază.

Unele evaluări indică un interval de aproximativ 60 până la 100 de ani la ritmul curent de extracție, în timp ce alte analize avertizează că anumite rezerve s-ar putea epuiza mai devreme.

În plus, infrastructura a suferat din cauza războiului civil libian. În timpul conflictelor din perioada 2014-2020, conductele, stațiile de pompare și puțurile au înregistrat avarii. În anumite sectoare, puțuri au fost distruse sau chiar demontate. Problemele de întreținere au persistat și după anul 2011, exercitând o presiune suplimentară asupra unui sistem care se întinde pe mii de kilometri. Marele Râu Artificial rămâne una dintre cele mai remarcabile realizări de infrastructură din Africa în secolul XX. Sistemul a reușit să transporte apa dintr-o zonă aproape nelocuită a Saharei către marile aglomerări urbane și către terenurile agricole din nord.

Cu toate acestea, succesul proiectului ascunde o contradicție fundamentală. Cu cât Libia utilizează mai mult această apă, cu atât rezervele subterane se diminuează.

„Râul” nu este hrănit de un izvor care se reîncarcă constant, ci de apa rămasă în roci dintr-o eră în care Sahara avea un climat complet diferit.