Diplomația românească, o „dulce derivă dâmbovițeană” fără busolă externă?!

Mihai Fifor: Bucureștiul și-a pierdut busola externă, în timp ce o nouă axă de putere prinde contur în Orientul Mijlociu

Mihai Fifor, fost ministru al Apărării, trage un semnal de alarmă serios cu privire la poziția României pe harta geopolitică mondială.

El acuză Bucureștiul de o „dulce derivă dâmbovițeană” și de o pierdere semnificativă a relevanței regionale.

Într-o postare pe rețelele sociale, Fifor subliniază că țara noastră pare să fi intrat într-o „pauză” prelungită în ceea ce privește influența externă, o consecință directă a lipsei unei strategii coerente pe termen lung.

România și-a pierdut busola externă, în timp ce o nouă axă prinde contur?!

Fifor nu se sfiește să afirme că România „nu mai contează în politica externă mare” – o concluzie dureroasă, dar, în opinia sa, inevitabilă. El arată cu degetul spre guvernele succesive, acuzându-le că au jonglat cu prioritățile externe, fără a reuși să construiască și să urmărească obiective strategice clare.

Această inconstanță ar fi dus la o „diluare până aproape de dispariție” a rolului României ca actor regional.

„România e pe nicăieri”, adaugă fostul ministru, regretând șansa ratată a Bucureștiului de a juca un rol mai substanțial în regiune.

În viziunea sa, România ar fi trebuit să se concentreze pe consolidarea relațiilor cu Varșovia și Ankara. El consideră aceste capitale piloni esențiali pentru o construcție regională solidă, atât pe Flancul Estic, cât și în regiunea Mării Negre. Fifor avertizează că lumea este într-o continuă transformare, iar statele care nu își cultivă propriile alianțe strategice riscă să își vadă influența diminuată.

Analiza lui Fifor nu se oprește la deficiențele politicii externe românești. El aduce în discuție și un eveniment de o importanță majoră pe scena internațională: tratatul semnat recent la Mecca între Turcia, Arabia Saudită și Pakistan.

Noua triadă de putere în Orientul Mijlociu

Acest acord, consideră el, transcende o simplă apropiere între statele lumii musulmane.

Mai degrabă, este vorba despre o alianță pragmatică, motivată de o nevoie acută de securitate, într-un context în care garanțiile tradiționale par să își fi pierdut din credibilitate.

Fiecare dintre cele trei națiuni aduce elemente distincte și complementare acestei noi ecuații de putere. Turcia contribuie cu o forță militară considerabilă, o experiență operațională vastă și o industrie de apărare în plină ascensiune, tot mai independentă. Arabia Saudită, pe de altă parte, aduce la masă resurse financiare substanțiale, controlul asupra unor rezerve energetice cruciale și o influență regională de necontestat. Pakistanul completează triada cu o armată numeroasă și bine echipată, oferind astfel o dimensiune strategică suplimentară acestei noi alianțe.

Semnarea acestui acord, pe 10 august 2026, la ora 09:01, reprezintă, în opinia lui Fifor, un semnal clar al schimbării echilibrelor de putere din Orientul Mijlociu, un fenomen la care România, din păcate, pare să asiste pasiv.