Când profesorul devine funcționar: Confesiunea unui dascăl

Sunt doar birocrați, nu profesori?

Andrei Avram, profesor, mărturisește într-un articol de opinie publicat astăzi pe HotNews, cum a ajuns să se transforme, în practică, dintr-un educator dedicat într-un simplu executant al sarcinilor administrative. Anul acesta m-am apropiat periculos de mult de portretul angajatului perfect.

Și totuși, mai puțin profesor decât în primul an, scrie el. Un an școlar în care și-a îndeplinit obligațiile profesionale cu aceeași rigurozitate ca întotdeauna, dar în care, paradoxal, s-a simțit mai puțin profesor. La prima vedere, pare o contradicție.

Poate oare un angajat al sistemului de învățământ să își îndeplinească sarcinile și, în același timp, să își piardă esența vocațională? Pentru cei obsedați de cifre și statistici, această dilemă ar putea părea o simplă sofismă. Angajatul vine la muncă, execută sarcini, pleacă acasă și, pentru această rutină, este plătit.

Dacă profesoratul s-ar reduce doar la atât, înlocuirea cadrelor didactice cu roboți ar fi inevitabilă.

Însă profesorii nu sunt doar angajați. Sau, cel puțin, nu ar trebui să fie.

Dacă meseria de profesor s-ar limita la bifarea sarcinilor dintr-un contract de muncă, mulți dintre dascăli și-ar fi căutat demult un alt loc de muncă – unul care să le respecte munca și să le răsplătească eforturile.

Profesoratul înseamnă, înainte de toate, o relație de viață, o coexistență cu tineri aflați în formare. Este o meserie care se concentrează mai puțin pe angajat și aproape în totalitate pe elevii săi.

Aici, de fapt, se află adevărata problemă a sistemului de învățământ românesc: disprețul manifestat de decidenți atât față de angajați, cât și față de cei pe care ar trebui să-i considere beneficiarii principali ai procesului educațional.

Cum a ajuns birocrația să sufoce vocația de profesor?

Revenind la experiența personală, Andrei Avram recunoaște că anul acesta s-a apropiat periculos de mult de imaginea angajatului perfect.

Și-a îndeplinit toate sarcinile, a fost mai prezent ca niciodată și, dacă va reuși să își pună la punct dosarul personal, speră să obțină mult râvnita gradație de merit – un punctaj la care, în trecut, nu ar fi îndrăznit să viseze.

A fost la fel de sârguincios ca în cei unsprezece ani de profesorat care au precedat, dar, cu toate acestea, s-a simțit mai puțin profesor decât în primul an.

Motivul? A început anul școlar cu o stare de revoltă și lehamite fără precedent. După ani în care a crezut în potențialul învățământului românesc, s-a simțit pur și simplu naiv și înșelat.

A fost convins că munca individuală poate depăși obstacolele impuse de un sistem defectuos, dar la începutul acestui an școlar a realizat că acea credință era o iluzie.

Lista sentimentelor negative provocate de greșelile guvernanților ar putea continua la nesfârșit, dar ceea ce îl apasă cu adevărat sunt propriile erori. Faptul că, încetul cu încetul, s-a transformat într-un funcționar. Faptul că, de multe ori, a intrat în sala de clasă gândindu-se doar la pauză. Faptul că a ajuns să simtă ca pe o povară drumul spre școala în care nu credea că va avea vreodată șansa să predea. Faptul că a permis deciziilor guvernanților să îl influențeze atât de mult, încât să rateze întâlniri importante cu elevii săi. Faptul că a ignorat prezentul și oportunitățile viitorului, cu gândul că „înainte era mai bine”.

Faptul că a uitat că a fi diriginte înseamnă mai mult decât aspecte birocratice. Faptul că a uitat să fie profesor.