Premierul noului guvern va conduce consultări la Cotroceni pentru a forma executivul

Noul prim-ministru poate avea doar discursuri de stabilitate?

Într-o Românie care traversează o perioadă de incertitudine cronică, atenția se îndreaptă spre Palatul Cotroceni, unde, luni, președintele Nicușor Dan va porni o nouă rundă de negocieri cu reprezentanții partidelor politice. Scopul este clar: identificarea celui care va prelua conducerea executivului, o poziție care va fi a patra încercare de a stabili un prim-ministru, după ce Eugen Tomac, Adrian Veștea și Siegfried Mureșan au fost deja pusi pe masă și respinse sau nu au reușit să genereze consensul necesar.

Această situație se petrece după aproape cinci luni de guvernare provizorie și de tatonări politice, perioadă în care alegerea personalității desemnate devine, evident, crucială. Totuși, ponderea reală nu este doar numele, ci și calitatea mandatului pe care îl va asumă viitorul șef al Guvernului. Deși programul de guvernare, structura coaliției și calculul aritmetic parlamentar sunt condiții indispensabile, ei nu definesc esența misiunii.

Cred că această misiune fundamentală poate fi rezumată prin conceptul de „management al speranței”. Este dificil să relansezi motorul unei economii într-o societate care a pierdut încrederea că reluarea activității este fezabilă.

România abordează acest capitol cu o marjă fiscală extrem de restrânsă, aproape inexistabilă. Conform prognozelor Comisiei Europene din primăvară, pentru anul 2026 se anticipează o stagnare economică, cu o rată de creștere de doar 0,1%. Inflația medie este estimată la 7%, în timp ce deficitul bugetar ar trebui să se reducă la 6,2% din PIB.

Un aspect-cheie, direct relevant, este menționat în același document oficial: Bruxelles-ul avertizează că instabilitatea politică internă, care crește constant, erodează încrederea investitorilor în capacitatea țării de a-și respecta traseul de ajustare fiscală.

Astfel, diagnosticul instituțiilor europene are și o componentă politică distinctă. Lipsa de încredere are un preț concret, vizibil în cifrele prognozelor. Noul prim-ministru nu își poate permite să cumpere optimismul publicului cu bani din buget, pur și simplu pentru că acești bani sunt puțini.

El va trebui să construiască această încredere pe alte fundamente: prin predictibilitate, prin deblocarea investițiilor, prin reforme care necesită o voință politică mai mare decât simple resurse financiare și, mai presus de toate, prin obținerea unor rezultate tangibile. Rigurozitatea administrativă și speranța nu sunt opuse; speranța devine credibilă atunci când o direcție clară este susținută de primele dovezi că mecanismele statului funcționează.

Nu suntem singura națiune care necesită o schimbare de ton în comunicare.

În Regatul Unit, Andy Burnham, care a preluat controlul la Downing Street în iulie, a participat la conferința anuală a Partidului Laburist din Liverpool cu un mesaj direct, lipsit de circumstanțe: „Este timpul ca Marea Britanie să aibă din nou speranță”.

Contextul acestui discurs este revelator.

Aceeași dilemă se va confrunta și noul șef de la București

Burnham promovează speranța într-o țară în care, conform observărilor presei locale, majorările de impozite sau reducerea cheltuielilor – sau ambele simultan – sunt posibile scenarii pe masa de negociere.

Aceeași dilemă se va confrunta și noul șef de la București. Olanda oferă un alt exemplu instructiv: Rob Jetten a transformat optimismul într-o strategie de guvernare coerentă.

Ascensiunea sa s-a bazat pe un slogan de trei cuvinte, „Het kan wél” („Se poate”), iar la congresul aniversar al partidului său, D66, care a sărbătorit 60 de ani de existență, primul său discurs în calitate de premier a pus accentul pe ideea că optimiștii au câștigat. Proiectul politic al formațiunii se ancorează în progres și încredere, nu în frică.

Nu susțin importul mecanic de sloganuri străine, ci observ doar că liderii europeni încep să înțeleagă un adevăr elementar: după ani de zile de crize suprapuse, cetățenii sunt epuizați de a fi guvernați prin administrarea temerii.

Ei doresc să vadă, din nou, că progresul este o realitate.

Noul prim-ministru nu se poate limita la un discurs liniștitor despre stabilitate. După o perioadă atât de lungă de incertitudine, mesajul „stați liniștiți, avem stabilitate” nu mai are putere de convingere.

Speranța se gestionează prin victorii de etapă. Nu avem nevoie de zece strategii grandioase în primele o sută de zile.

Preferăm, cu toții, câteva realizări vizibile și măsurabile: investiții deblocate, proiecte europene accelerate, simplificări administrative pe care o firmă le simte în prima lună, semnale credibile pentru investitori și câteva reforme care nu costă miliarde, dar schimbă raportul dintre cetățean, mediul privat și stat.

România are nevoie de senzația că, din nou, se poate.

Mai e o distincție care merită făcută, cea între optimism și speranță. Optimismul spune că lucrurile vor merge bine.

Speranța spune că pot merge bine dacă facem ce trebuie. Primul ține de starea de spirit, a doua e o formă de mobilizare.