Mefisto din România avertizează: Cultura noastră se îndreapt
Este acest spectacol plin de text o provocare pentru actori?
În urmă cu 30 de ani, Ofelia Popi era pe drumul spre o carieră cu profil economic, însă a simțit că locul ei e altul.
Știri de ultimă oră:
După ce a fugit de acasă de două ori pentru admiterea la actorie, a fost admisă la secția dorită, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca:, Cred că aș fi fost foarte nefericită și chinuită dacă aș fi ales altă profesie.
Aș fi fost funcțională, dar chinuită .
A devenit actriță de succes, ca să folosim un termen uzat, care nu o bucură, este lăudată, dar a fost și acuzată de blasfemie . Oricum, mă gândeam că aș avea nevoie de un psiholog , spune, într-o conversație fără reținere, Ofelia Popii. -Ai spus că părinții se așteptau să devii economistă, dar tu ai aplicat de două ori la teatru, pe ascuns.
Ce pot învăța oamenii astăzi din experiența ta?
Cred că adulții ar trebui să învețe să-și asculte copiii atunci când spun că nu simt real o pornire pentru o anumită zonă, care poate e mai importantă pentru părinți decât pentru copii; iar copiii, odată ce-și simt, câtuși de puțin, vocea interioară, să o exprime, să vorbească despre asta. Eu nici nu am verbalizat dorința asta, nu pot să zic că era cineva vinovat așa făceau pe vremea mea copiii; părinții se gândeau ce ar fi mai bine pentru copii în viață, adică de unde ar putea câștiga bani.
Multe se rezumau la bani și credeau că fericirea nu o să vină într-un domeniu care atunci era și mai prost remunerat ca acum. După prima fugă de acasă, abia atunci au început ceva mai serios discuțiile în casă.
Eu înțelegeam perspectiva lor, ei o înțelegeau pe-a mea, dar nu vedeau fericire la capătul drumului, și a doua oară a trebuit să-mi iau viața în mâini singură și să mai încerc o dată. -Îți pare rău că ai ales să lucrezi într-un domeniu subfinanțat, cum e cultura, având în vedere câtă muncă depui? Îmi pare rău că se întâmplă lucrurile care se întâmplă, dar nu că am ales eu meseria. Eu cred că meseria asta este minunată, dar expunerea e un pic cam prea mare. Se depășesc niște limite cu o așa lejeritate.
Da, e o meserie care te expune și fiecare om are dreptul la opinie, dar opinia trebuie să aibă o informare anterioară. Eu sunt un om care, până îmi spun punctul de vedere, mă informez. Mi-e foarte frică de penibil și de a răni pe cineva din cauză că eu nu știu toate aspectele unei situații.
Dar noi, actorii, în schimb, suntem așa, un fel de ținte din astea aproape obligatorii. Mă refer la puținii spectatori care pot gândi așa:„ Dom’le, am venit la teatru, am dat un ban, e dreptul meu să am opinia asta că spectacolul ăsta e așa; actorul ăsta e așa. ”Nu mi se pare corect.
Apoi, faptul că suntem la coada interesului guvernamental este peste a fi jignitor. Nici măcar nu mai ai puterea să te simți jignit. E o prăpastie între actori, publicul care vine la teatru, și cei care ne guvernează.
Dorința, nevoia de teatru e atât de mare, biletele se vând, oamenii vin buluc la teatru, vor, au nevoie de asta.
Spectacolele sunt sold out, asta arată că oamenii au nevoie de teatru și, totuși, noi suntem subfinanțați sau comasați. -Când spui că oamenii au nevoie de teatru la ce te referi mai exact? -Au nevoie de oameni, de viață spirituală și de divertisment, și slavă cerului că sunt mai multe forme. Eu nu mă manifest împotriva formelor de divertisment pentru că oamenii, în vremuri grele, au nevoie de relaxare și pot alege ceva ce îi umple sufletește, care le dă ocazia să sondeze în psihic sau să rumege niște idei. -Ce fel de teatru îți doreai tu să vezi înainte și ce fel de teatru crezi că vrea să vadă generația Z, de exemplu?
Deși erau actori foarte buni și mereu i-am apreciat în Arad, totuși simțeam un soi de artificiu pe scenă care mă făcea să mă distanțez.
Nu mă impacta deloc ce se întâmplă pe scenă și atunci, de multe ori, eu mergeam și mă uitam în sală și mi se părea foarte amuzant să văd felul în care reacționează oamenii la ce se întâmplă pe scenă. Pentru că oamenii din sală nu erau conștienți de faptul că sunt priviți și aveau reacții mici, dar foarte interesante și amuzante. Cred că întotdeauna, într-un fel, am fost atrasă mai mult de teatrul mai intim. Tinerii de acum sunt foarte diferiți.
Eu credeam că sunt mai interesați de imagini, că au un ritm alert, că nu mai au răbdare.
De exemplu, am chemat doi tineri la spectacolul„ Despre oameni, doctori și rinoceri ”de Claudiu Goga după Arthur Schnitzler și le-am zis:„ Măi, să știți că e foarte lung, dar vedeți că are totuși pauză ”, iar ei au vrut neapărat să-l vadă.
Este vorba de un spectacol cu mult text, nu e un spectacol vizual și aveam impresia că este pentru o vârstă mai înaintată, că e nevoie de răbdare. După spectacol au zis:„ Când mai este? Vrem să-l mai vedem o dată, ne-a plăcut foarte mult ”.
Avem tendința să generalizăm și să le reducem capacitatea de a recepta, dar eu am o încredere mare în tineri, sunt mult mai informați, mai inteligenți și au o capacitate autoanalitică pe care noi nu o aveam. -Anul trecut, Bill Murray a spus că„ Faustul vostru este uriaș ”și că i-a„ crăpat capul ”privindu-l.
Ce anume crezi că a scos reacția asta de la el? Așa a zis el? E impresionant că Faust a ținut atâția ani, că am reușit, ăsta e meritul echipei.
Cred că oricine vine la Faust, indiferent de bagajul cultural sau din ce mediu vine, înțelege ceva, îl impactează, spectacolul îi vorbește. În plus, e foarte special, Faust are deja viața proprie, trebuie doar să te pliezi pe necesitatea publicului. E atâta nevoie de a vedea acest spectacol, încât efectiv e obligatoriu să-l joci. Pentru mine e greu după 19 ani. -Îți mai aduce aminte ziua castingului? Cum ai ajuns să fii Mefisto? Inițial să știi că a fost o întâmplare ciudată.
Noi am început să repetăm cu un an înainte (n. r. de premiera din 19 septembrie 2007). El (n. r.
O filmare scoasă din context a stârnit revoltă la teatru?
Silviu Purcărete) voia să joace domnul Dinică și eu eram vrăjitoarea, alt personaj. Apoi urma să avem un spectacol la Luxemburg, și în pregătirile alea îmi zice deodată Lia Manțoc (n. r. scenografă de teatru și film): Zii, fă!
Învățași textul? și zic eu: Care text?
Că este fără text în «Metamorfoze». Nu, fă! Mefisto! , zice ea.
Și eu am crezut că glumește, dar, de fapt, nimeni nu m-a anunțat, dar ei vorbiseră deja să fiu eu Mefisto.
Eu l-am mai întrebat pe domnul Purcărete: Da de ce fix eu? , dar nu mi-a dat niciodată un Eh, păi și cine altcineva? El a fost extraordinar, inițial avea alt concept și, practic, a luat-o de la zero cu mine și cu domnul Ilie Gheorghe și a putut să schimbe și conceptul și tot.
Nu am avut un casting, ceea ce m-a bucurat foarte tare, că am așa niște emoții la castinguri. Înainte eu mai lucrasem cu el chiar când m-am angajat, în Pilafuri și parfum de măgar și în Cumnata lui Pantagruel .
Oricum, a fost un salt mare de la găina din„ Cumnata lui Pantagruel ”la Mefisto. -Am fost educați că există bine și rău, Rai și Iad, Mefisto și Dumnezeu. Dacă ai putea numi câteva din situațiile din viața reală în care îți spui:„ iată-l pe Mefisto pe care eu îl întruchipez ”care ar fi acelea?
Eu mă întâlnesc cu dracul în momentul în care cineva încearcă să mă manipuleze.
Perioada în care eu lucram la Mefisto m-am gândit că trebuie să fie recognoscibil, să fie uman, pentru că exact așa mi s-a părut de la început, deși eram foarte tânără atunci.
Mefisto e prezent în viața noastră de zi cu zi prin felul în care manipulează și sunt mulți oameni care încearcă să primească avantajele răstălmăcindu-ți adevărul sau arătându-ți felii de adevăr.
Asta face Mefisto.
Cred că în fiecare om poți găsi o părticică care poate fi manipulată sau are dorința de a se întâlni cu dracul ăla care să-i arate că el e minunat și extraordinar și că poate trăi tot ce-și poate imagina, din păcate. Cred că există în fiecare dintre noi ceea ce Mefisto simte că există în Faust.
Ăsta e, de fapt, gândul textului și cred că asta e ceea ce atinge profund, dincolo de spectaculozitatea lui. -La„ Proorocul Ilie ”ați fost acuzați de blasfemie.
Cum se face că astfel de acuzații nu au apărut și în cazul lui„ Faust ”, unde divinitatea are, de asemenea, un rol și este ironizată de personajul pe care îl joci?
A fost un moment foarte oportun să se producă această reacție și s-a propagat foarte rapid și datorită rețelelor sociale. S-a întâmplat culmea culmilor: că noi trăim în niște situații foarte ironice în viața noastră.
Adică noi jucam pe scenă situația în care niște oameni mărunți o iau razna și ajung aproape de a răstigni un om care le zice clar:„ că eu nu sunt Iisus ”.„ Ba da, tu ești Iisus, pentru că noi avem nevoie să credem în tine ”, spun oamenii. Iar toată nebunia asta prinde aripi și se tăvălește ca un bulgăre care devine tot mai mare până sunt în pragul de a o face. De ce? Pentru că vor să rămână memorabili.
Vor să fie importanți. Și exact așa ceva s-a întâmplat în social media. S-a scos dintr-un context o imagine, pentru că ceea ce exprimăm noi pe scenă nu suntem noi.
Sunt niște personaje pe care le interpretăm și care sunt niște oameni needucați, mărunți, și noi arătăm unde se poate ajunge prin lipsa de educație, că acei oameni erau manipulați.
Și ce să vezi?
La a nu știu câtelea spectacol cineva pune o filmare scoasă din context și începeau să se ambaleze toți din țară. Oameni care n-au văzut spectacolul ne acuzau, să-și dorească să ne vadă ștrangulați, morți în chinuri groaznice.
Cum să zic… era incredibil că realitatea devine oglinda scenei, când de fapt scena trebuia să fie oglinda realității. -Cum privești această schimbare bruscă: azi ești mândria națională pentru, Faust, iar mâine primești mesaje de amenințare cu moartea?
Și nu doar eu, toți colegii, că ne puneam pe grup. Doamne, deci erau…(n. r. niște mesaje).
Eu am încercat să explic, după care mi-am dat seama că e un fel de mecanism caracatiță care e folosit, imediat au apărut oamenii care au beneficiat ca imagine.
Alte știri: