Bufonii gonflabili au invadat Centrul Vechi: o explozie de culoare și haz

De ce a râs toată lumea?

Inima Bucureștiului s-a transformat într-un teatru în aer liber, unde râsetele au dominat peisajul sonor. Cu doi ani înainte ca pandemia să schimbe regulile jocului, coregraful francez Didier Théron a adus în centrul capitalei piesa „La Grande Phrase”.

Spectacolul, recunoscut internațional, a câștigat primul loc la Trienala Internațională de Artă Contemporană „Setouchi” din 2013, în Japonia. Publicul a fost copleșit de atmosferă, iar bucuria contagioasă a fost imortalizată de obiectivul lui Andrei Bîrsan. Multimea a transformat străzile într-un decor imens, unde orice gest era binevenit.

De la începutul mileniului III, centrul a suferit o restructurare majoră. Drumurile înguste au devenit alei pietonale, iar vechile magazine s-au transformat în baruri, cafenele și restaurante. Astăzi, zona este una dintre cele mai dinamice destinații de petrecere din Estul Europei. Manifestațiile publice redau viață unei tradiții vechi. Termenul „Hilariopolis” datează din secolul al XVIII-lea, sugerând „cetatea veseliei”.

Istoricul Johann Ferdinand Neigebauer, care a vizitat capitala în 1843-1844, menționa că orașul ar fi fost fondat de un trib numit „Hilarii” (conform lui Adrian Majuru, „Bucureștii mahalalelor sau Periferia ca mod de existență”).

Cum funcționează costumul gonflabil?

În epoca fanariotă, savanții eleni au adaptat numele, combinând termenul grec „hilaros” (bucurie, optimism) cu „polis” (cetate).

Spectacolul se bazează pe manipularea aerului ca mijloc expresiv.

Interpreții poartă haine voluminoase, intrând în dialog vizual cu mediul. Execută salturi acrobatice, rotiri în aer și urcări pe structuri verticale, invitând spectatorii să participe fără restricții. Presiunea aerului din materialul elastic creează o fizică neobișnuită, schimbând raportul dintre corp, infrastructură și cetățeni.

Personajele umflate au percutat peisajul urban, traversând bulevardele pietonale Lipscani, Strada Franceză și Gabroveni. Contactul neplanificat cu localnicii și folosirea fațadelor vechi ca platforme au infuzat cartierul cu nuanțe vibrante.

Ce se ascunde în spatele monumentelor?

Siguranța este garantată de o cusătură de aer care izolează corpul de impacturi.

Protecția nu rigidizește mișcarea, ci oferă agilitate și capacitatea de a contracara gravitația. Artiștii se pot ciocna reciproc sau cu obstacole, ricoșând din ziduri fără leziuni. Didion Theron și Donald Becker s-au inspirat din figura bufonului de curte medieval, care purta ținute grotesce.

Vestimentația inflabilă redefinește interpretul ca o variantă contemporană a bufonului, având puterea de a încălca normele civice, precum așezarea la mese private sau blocarea accesului. Performerii au simulat împiedicări cu trecătorii și au transformat pereții vechilor clădiri în trampoline.

„Centrul Istoric” a primit statutul de monument istoric național în 2010. Zona concentrează o densitate mare de situri patrimoniale: Palatul Curtea Veche (în declin), Hanul lui Manuc, lăcazurile Stavropoleos și Sfântul Anton, plus alte edificii valoroase. Cartierul include 48 de căi rutiere pietonale (Lipscani, Șelari, Covaci, Doamnei, Stavropoleos), trei intrări speciale, trei pasaje acoperite și cinci piețe mici. Portretul vizual al capitalei, „Bucureștiul lui Andrei”, este un jurnal al evoluției urbane, capturat prin lentila lui Andrei Bîrsan. Fotografia documentează transformările din perioada pre-1989 până în prezent, ghidată de o afecțiune constantă față de metropolă.